Cesare Borgia, în lectura capitolului VII din „Principele”. O scurtă analiză pe text

Home / Media / Cesare Borgia, în lectura capitolului VII din „Principele”. O scurtă analiză pe text
In Media

Contemplând la circumstanțele zbuciumate care au precedat redactarea îndelung defăimatului său tratat politico-filozofic, am fost răscolit de redutabila forță a destinului invocat în atâtea rânduri de către Niccolò Machiavelli. Fostul secretar al celei de-a doua Cancelarii florentine a fost ridicat și aruncat în temniță la 18 februarie 1513, fiind acuzat – fără temei – de tăinuire și conspirație împotriva Casei de Medici, restaurată la conducerea statului. O palmă aspră a sorții pentru fostul funcționar și demnitar al cetății pe care o slujise cu devotament și conștiință profesională mai bine de paisprezece ani – intervalul cuprins între iunie 1498 și noiembrie 1512.
Trei săptămâni mai târziu, la 12 martie, printr-o favorabilă turnură a evenimentelor, Machiavelli a fost pus în libertate, în contextul amnistierii generale ordonate de către Giuliano de’ Medici, ca „răspuns” la alegerea pe tronul pontifical a fratelui său, cardinalul Giovanni de’ Medici (1). „Numai Dumnezeu și nevinovăția mea m-au salvat”, avea să scrie într-o epistolă Niccolò Machiavelli, ulterior cumplitei încercări la care a fost supus.
Întemnițarea și grațierea au deschis un nou capitol al existenței sale. „Înainte fusese un om de acțiune; după, un om al cuvintelor și al ideilor. Doar ca urmare a prăbușirii carierei lui profesionale s-a transformat în scriitor și filosof, descoperindu-și talente ascunse și croindu-și drum pe un teritoriu necunoscut. Nu a fost alegerea lui, dar și-a acceptat, chiar dacă reticent, destinul” (2).
În perioada care a urmat încarcerării, din primăvara până în iarna anului 1513, Machiavelli a formulat în scris preceptele și tezele fundamentale ale științei guvernării, dintr-o perspectivă realistă și severă, neobișnuită și supusă implicit controverselor. Tratatul care a luat naștere a purtat inițial titlul De principatibus („Despre principate”), întâia semnalare a acestuia fiind consemnată în scrisoarea adresată lui Francesco Vettori, reprezentantul diplomatic al Florenţei pe lângă Sfântul Scaun, datată 10 decembrie 1513. Aflat în dizgraţiile familiei aflate pe culmile puterii la Roma şi Florenţa şi exilat la Sant’ Andrea in Percussina, îndureratul Machiavelli, aspirând la o reîntoarcere în viaţa publică, îi descria amicului Vettori, într-un paragraf literar excepţional, condiţiile de lucru şi sursele de inspiraţie: „Când se lasă seara mă înapoiez acasă şi intru în camera mea de lucru, în prag lepăd de pe mine haina cea de toate zilele, că-i plină de noroi şi lut, îmi pun veşminte regeşti şi de curte. Îmbrăcat cum se cuvine pentru aceasta, păşesc în străvechile lăcaşuri ale oamenilor de demult; fiind primit cu dragoste de ei, mă satur cu acea hrană care solum este făcută pentru mine şi pentru care m-am născut. Nu mă ruşinez a vorbi cu ei şi a-i întreba de cauzele faptelor lor. Iar ei, cu omenia lor, îmi răspund; vreme de patru ceasuri nu simt nicio plictiseală, uit orice mâhnire, nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie; sunt cu toată fiinţa mea în tovărăşia lor. Şi întrucât Dante spune că a înţelege fără a păstra ceea ce ai înţeles nu este ştiinţă, eu mi-am însemnat cele ce am adunat în minte din aceste lungi convorbiri cu ei şi am alcătuit o cărticică, De principatibus, în care, pe cât pot, mă adâncesc în cugetarea acestor lucruri şi discut despre ce este un principat, de câte feluri sunt acestea, cum se deosebesc, cum se păstrează, de ce se pierd. Iar dacă vreodată v-a plăcut ceva din câte nimicuri am scris, atunci nici scrierea aceasta nu ar trebui să vă displacă. Unui principe, dar mai ales unui principe nou, ea ar trebui să-i fie binevenită” (3).
Principele „nou” căruia i-a fost dedicată în cele din urmă opera este Lorenzo, fiul lui Piero de’ Medici şi nepot al lui Lorenzo Magnificul, cârmuitorul Florenţei începând cu 1516, după moartea lui Giuliano. Nici Lorenzo, dar nici Giuliano, destinatarul iniţial al dedicaţiei autorului, nu s-au ridicat la nivelul speranţelor fostului funcţionar florentin. Din paginile „manualului”, reiese preocuparea chinuitoare a lui Machiavelli faţă de imperativul unui lider providenţial, înzestrat cu voinţa şi virtuţile necesare creării condiţiilor triumfului italian în faţa cotropitorilor, aşa cum păruse a fi, în urmă cu un deceniu, Cesare Borgia.
Atitudinea favorabilă faţă de fostul duce de Valentinois şi de Romagna, astfel desprinsă din capitolul al VII-lea intitulat „Despre principatele noi care se cuceresc prin armele şi prin favoarea altuia”, se datorează amintirii dominatoare (a se citi – admiraţiei cvasi-necondiţionate) a clipelor petrecute, între octombrie 1502 şi ianuarie 1503, în preajma lui Cesare Borgia. Acest tânăr „ambiţios, violent, foarte activ, perspicace, pentru care forţa constituia dreptul suprem, atât de diferit de concilianţii seniori din Florenţa, iluştrii săi (n.n. – ai lui Machiavelli) patroni” (4) îl fascina într-un mod aproape supranatural pe emisarul Cancelariei florentine. Fiul papei Alexandru al VI-lea, care părea de neoprit în acţiunile sale militare şi politice, era incontestabil personalitatea vremurilor. Impactul său asupra lui Machiavelli îl determina pe acesta din urmă să privească societatea şi mediul cu un acut simţ al realităţii. Acea realitate efectivă şi limpede, cu frumuseţile şi sluţeniile sale, cu spiritele excepţionale şi mediocrităţile sale.
Din capul locului, Machiavelli menţionează „soarta norocoasă” drept definitorie pentru ascensiunea lui Cesare Borgia. Acesta „şi-a dobândit statul mulţumită situaţiei înalte a tatălui său şi l-a pierdut odată cu moartea acestuia, cu toate că a folosit toate mijoacele şi a făcut tot ceea ce trebuia să facă un om înţelept şi capabil, care vrea să-şi asigure stăpânirea în ţara pe care a obţinut-o prin armele şi prin situaţia înaltă a altuia” (5). Aşadar, izvorul succesului repurtat de ducele de Valentinois în centrul Italiei a fost poziţia unică a tatălui său, papa Alexandru, cel care conducea cu înţelepciune şi abilitate Sfântul Scaun catolic din 1492. Principalul motiv care a determinat prăbuşirea lui Cesare va fi analizat ulterior. Poziţia lui Machiavelli faţă de principele său este fără echivoc: „Nu ştiu ce învăţătură mai bună aş putea să-i dau unui principe nou decât exemplul faptelor acestuia, iar dacă planurile şi măsurile lui de acţiune nu i-au izbutit, aceasta nu s-a întâmplat din vina lui, ci dintr-o neobişnuită şi extremă răutate a sorţii” (6). Fortuna, această „zeiţă” fluctuantă şi nesupusă niciunui control, l-a ridicat şi doborât pe Cesare Borgia, precum a procedat cu atâtea alte spirite ilustre înaintea sa.
Instrumentul prin care ducele de Valentinois a devenit cel mai de temut actor al scenei italiene în plină Renaştere a fost autoritatea părintelui. „Pentru a-i da putere fiului său, Alexandru al VI-lea a trebuit să înfrunte multe greutăţi imediate şi altele care s-au ivit ulterior” (7), menţionează Machiavelli. Strategia pontifului, de a provoca tensiuni în statele aflate sub controlul adversarilor politici din vechile clanuri italiene Orsini şi Colonna, a avut efectul scontat. Cultivarea iscusită a alianţei cu monarhul francez Ludovic al XII-lea (8) a fost tactica principală prin care papa, pe o poziţie de forţă, a „obţinut de la el soldaţii de care avea nevoie (n.n. – Cesare) pentru acţiunea din Romagna, la care regele a consimţit pentru a face onoare prestigiului său” (9). Cucerirea de teritorii şi cetăţi în centrul Italiei a creat noi dificultăţi şi obstacole. Atât o anumită parte a propriei armate, cât şi Franţa, deveniseră suspecte în ochii lui Cesare. Temerile sale s-au adeverit în două situaţii diferite: pe de o parte, comportamentul nefiresc al soldaţilor săi la asediul Bolognei, iar, pe de altă parte, reacţia fermă a lui Ludovic împotriva unui potenţial atac asupra Florenţei. Decizia ducelui „de a nu mai depinde de armatele şi de reuşita altuia” (10) este socotită de Machiavelli drept înţeleaptă şi echilibrată.
Filozoful florentin descrie cu o nedisimulată preţuire tactica lui Borgia. Pentru a diminua puterea familiilor Orsini şi Colonna, „i-a câştigat de partea lui pe toţi acei partizani ai lor care erau nobili, făcându-i acoliţi şi acordându-le mari avantaje (…), astfel încât, în numai câteva luni, ei şi-au pierdut ataşamentul faţă de facţiunile din care făceau parte şi s-au îndreptat cu totul spre el” (11). Înfrângerea adversarilor săi, precum şi toate primejdiile pe care le-a înfruntat şi depăşit cu pricepere, sunt privite cu încântare crescândă de către secretarul florentin.
Victoriile lui Cesare Borgia au fost înainte de toate pe terenul psihologic. Fin cunoscător al naturii umane, fiul papei a apelat la trucuri admirabile prin care şi-a manipulat şi depăşit inamicii politici. În perioada în care a fost alături de el, Machiavelli, intuitiv şi perspicace, era uneori neputincios în raport cu acest maestru al şiretlicurilor. „Îmi este imposibil să înţeleg ceea ce gândeşte ducele…” (12), nota emisarul florentin, încurcat de comportamentul imprevizibil şi de negocierile purtate de către acesta. Reconcilierea perfidă cu Orsini, „faţă de care ducele folosi toate mijloacele posibile pentru a-l face să aibă încredere în el” (13), a fost semnalul care anunţa lovitura de geniu. Uciderea lui Ramiro de Lorca, torţionarul guvernator al Cesenei, şi capcana de la Sinigaglia, sunt acţiuni nemiloase impuse de circumstanţele extraordinare.
La mai bine de zece ani de la evenimentele respective, Machiavelli îşi aminteşte: „ducele reuşise să dea o temelie trainică puterii lui, întrucât stăpânea întreaga Romagna împreună cu ducatul de Urbino; şi, mai ales, i se părea că-şi câştigase prietenia Romagnei şi că avea de partea lui întreaga populaţie care începuse să se bucure de bunăstarea pe care el i-o adusese” (14). Potrivit acestui observator lucid al epocii şi al individualităţilor sale, Cesare Borgia nu a fost un aventurier ieşit din minţi care supunea prin forţă şi abuzuri, ci un lider calculat, respectat şi iubit de cetăţenii al căror nivel de trai crescuse prin deciziile sale juste.
Decesul în august 1503 al papei Alexandru a constituit începutul sfârşitului pentru Cesare. La moartea ocrotitorului şi finanţatorului operaţiunilor sale militare, starea de sănătate a ducelui însuşi era critică. Fundamentele autorităţii sale erau solide, dar nu anticipase deteriorarea bruscă a sănătăţii sale în cel mai agitat moment al propriei existenţe. În cadrul ultimei întrevederi cu Niccolò Machiavelli, care a avut loc în ziua alegerii lui Giuliano della Rovere pe scaunul pontifical (15), Cesare i-ar fi spus că „se gândise înainte la tot ceea ce putea să se întâmple la moartea tatălui său şi că era pregătit să facă faţă oricărei împrejurări care s-ar fi ivit; dar nu se gândise nicio clipă că atunci când va muri tatăl lui, el însuşi va fi pe moarte” (16).
Prioritatea imediată a ducelui de Valentinois, rămas fără sprijinul crucial al părintelui său, era de a se asigura că noul conducător al lumii catolice nu ar fi manifestat o atitudine potrivnică intereselor sale. Planul său conţinea patru direcţii de acţiune sine qua non pentru menţinerea supremaţiei sale în Romagna: „în primul rând, să distrugă în întregime familiile acelora pe care îi jefuise; în al doilea, să câştige de partea lui întreaga nobilime a Romei, pentru ca astfel să-l ţină în frâu pe papă; al treilea, să facă din Colegiul Cardinalilor, cât mai mult, o simplă unealtă în mâinile lui; al patrulea, să devină atât de puternic înainte ca papa să moară, încât să poată rezista cu propriile puteri la cel dintâi atac produs” (17).
Dacă starea de sănătate a lui Cesare ar fi fost optimă, Machiavelli este convins că „ar fi izbutit să învingă orice greutate”. Descrierea personalităţii acestuia este elocventă: „ducele era atât de aprig la fire şi în acelaşi timp atât de capabil şi ştia atât de bine cum poţi să-i câştigi pe oameni sau cum trebuie să-i distrugi, iar temeliile pe care le ridicase puterii lui într-un timp atât de scurt erau atât de trainice” (18), încât niciun obstacol nu ar fi fost suficient pentru a-l doborî.
Machiavelli, cel care a privit atent şi, ulterior, fermecat, operele politice ale ducelui de Valentinois, îl consideră pe acesta o paradigmă demnă de imitat de către toţi cei care „au urcat treptele puterii printr-o împrejurare favorabilă şi prin ajutorul armat al altuia” (19). Admite că singurele piedici care s-au opus înaltelor sale năzuinţe au fost decesul propriului tată, ocupantul tronului pontifical, şi cumplita afecţiune care l-a ţintuit la pat în agitatele zile ale lunii august 1503.
Un deceniu mai târziu de la evenimentele care au determinat declinul ireversibil al lui Cesare Borgia (20), gânditorul florentin îl evaluează cu dreaptă judecată. „Acela care, într-un stat nou, socoteşte că este necesar să se asigure împotriva duşmanilor, să-şi câştige prieteni, să învingă fie prin forţă, fie prin înşelăciune, să se facă iubit şi temut de popor, urmat şi respectat de soldaţi, să-i nimicească pe aceia care pot sau trebuie să-i dăuneze, să înnoiască prin legiuiri noi vechile orânduiri, să fie sever şi recunoscător, mărinimos şi darnic, să nimicească armata necredincioasă, să-şi alcătuiască o alta, să-şi păstreze prietenia regilor şi a principilor în aşa fel încât aceştia să-i facă răul cu teamă, acela, aşadar, care socoteşte că toate acestea sunt necesare, nu va găsi o pildă mai apropiată şi mai convingătoare decât faptele acestui om” (21). Pledoaria fostului secretar al celei de-a doua Cancelarii este categorică şi edificatoare.
Interpretarea machiavelliană nu este însă panegirică. Servindu-l drept exemplu de urmat pentru principele care ar fi salvat şi unificat Italia, memoria omului de stat Cesare Borgia este respectată. Machiavelli nu îl cruţă, menţionând şi argumentând greşeala comisă prin favorizarea alegerii ca papă a lui Giuliano della Rovere, vechiul rival al familiei sale. „Nu ar fi trebuit să îngăduie în niciun caz alegerea unuia dintre cardinalii pe care îi ofensase în trecut sau a unuia care, odată ajuns papă, s-ar fi temut de el” (22). Această eroare strategică fundamentală îl va costa ulterior atât funcţia de gonfalonier al trupelor pontificale, cât şi controlul asupra Romagnei. Ca o sentinţă post-mortem, autorul florentin consideră că „ducele trebuia să facă papă un spaniol, iar, dacă nu putea să facă aceasta, trebuia să consimtă să fie ales cardinalul de Rouen (23), şi nu cardinalul de la Sfântul Petru în lanţuri” (24).
În pofida inteligenţei sclipitoare şi a spiritului său calculat, Cesare nu a ţinut cont de un precept elementar, potrivit căruia „se înşală acela care crede că oamenii mari uită insultele trecute pentru beneficiile prezente pe care le obţin” (25). Facilitând nesăbuit alegerea lui Giuliano della Rovere, fiul lui Alexandru al VI-lea a acţionat în defavoarea propriei persoane. Concluzia uşor tristă a lui Niccolò Machiavelli din finalul capitolului al VII-lea nu diminuează nicidecum importanţa lui Cesare Borgia, autentic Om al Renaşterii, individualitate vizionară şi capabilă de a atinge măreţia.

Dragoş MOLDOVEANU

(1) În martie 1513, cardinalul Giovanni de’ Medici, fiul lui Lorenzo Magnificul, devenea, la numai treizeci și opt de ani, primul Suveran Pontif din familia Medici, guvernând spațiul catolic cu numele de Leon al X-lea (1513-1521).
(2) Miles J. UNGER, Machiavelli. O biografie, trad. Ioana Panaitescu, Cristina Dogaru, Iulia Meghișan și Diana-Mădălina Ivan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 212-213.
(3) Niccolò MACHIAVELLI, „Lui Francesco Vettori, prea ilustru ambasador al Florenţei pe lângă marele pontifice”, în Principele, trad. Nina Façon, Editura Mondero, Bucureşti, 2008, p. 7.
(4) Orestes FERRARA, Niccolò Machiavelli, vol. II, trad. Tudor Rareş Galan şi Filofteia Iscru, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2008, p. 40.
(5) Niccolò MACHIAVELLI, op. cit., p. 29.
(6) Ibidem, pp. 29-30.
(7) Ibidem, p. 30.
(8) Rege al Franţei între 1498 şi 1515.
(9) Loc. cit.
(10) Loc. cit.
(11) Ibidem, p. 31.
(12) Paul STRATHERN, The Artist, The Philosopher and The Warrior. Leonardo, Machiavelli and Borgia: A Fatefull Collusion, Vintage Book, London, p. 170.
(13) Niccolò MACHIAVELLI, op. cit., p. 31.
(14) Loc. cit.
(15) Papa Iulius al II-lea (1503-1513).
(16) Ibidem, p. 33.
(17) Ibidem, p. 32.
(18) Ibidem, p. 33.
(19) Ibidem, p. 34.
(20) Cesare Borgia a murit într-o bătălie lipsită de importanţă, în martie 1507, pe câmpurile Vianei (Spania).
(21) Loc. cit.
(22) Loc. cit.
(23) Este vorba despre cardinalul Georges d’Amboise, fostul consilier personal al regelui francez Ludovic al XII-lea.
(24) Loc. cit.
(25) Loc. cit.

Articole recente