Machiavellism sau patriotism*

Home / Media / Machiavellism sau patriotism*

de Dragoş Moldoveanu

 „Îmi iubesc patria mai mult decît sufletul” (Niccòlo Machiavelli).

 Machiavellismul este unul dintre cele mai comentate, hulite și distorsionate concepte din ultimele cinci secole ale istoriei umanității. Cel puțin la fel de celebru precum îndelung-defăimata noțiune căreia involuntar i-a dat naștere, eruditul florentin Niccòlo Machiavelli, enigmatic și paradoxal deopotrivă, este cea mai lucidă conștiință politică din vremea Renașterii.

Considerat cvasi-unanim drept întemeietorul teoriei politice moderne, Machiavelli a examinat cu rigurozitate lecţiile trecutului, cu predilecţie ale Antichităţii, instrument sine qua non pentru a percepe cu acurateţe acţiunile contemporane de pe scena politică. A analizat oamenii şi lucrurile „aşa cum nu sunt, nu aşa cum ar trebui să fie”, înfăţişînd adevărul concret al faptelor –  preceptul călăuzitor al demersului său intelectual. O abordare inedită pînă la epoca sa, epocă pe care istoria o recunoaște ca fiind preocupată de individualitate, de educarea spiritului şi de cultivarea virtuţilor.

Dintre toate scrierile sale, Principele este fără îndoială cea mai analizată și interpretată. „Adevărat program de redeşteptare naţională, ca un act de încredere în destinul propriei patrii, în realitatea ei, în viitorul ei luminos” (Alexandru Balaci), tratatul De principatibus** a fost redactat într-un context particular. Înjosit de sărăcie şi condamnat la umilinţă după o captivitate care i-a ruinat cariera, îndurerat ca urmare a inactivităţii politice, Machiavelli nădăjduia, în vara anului 1513, că va reintra în graţiile stăpînitorilor Florenţei, familia de Medici, a cărei restauraţie avusese lor în anul anterior.

În cel mai nefericit moment al existenţei sale, aflat în exilul de la San Casciano, singura cale pentru a se reîntoarce în slujba cetăţii, de a reveni în miezul afacerilor de stat, dar şi de a dobîndi un venit indispensabil traiului, era de a oferi cîrmuitorilor Florenţei cel mai de preţ bun pe care îl poseda – îndelungata sa experienţă în serviciul public. Speranţa lui Machiavelli, cel care îndeplinise funcţia de secretar al celei de-a doua Cancelarii florentine, era că „roadele geniului său” (Miles J. Unger) vor fi trebuincioase Casei Medici, ilustra familie care domina cetățile Romei şi Florenţei. „Dacă această cărticică a mea ar fi citită, s-ar vedea că cei cincisprezece ani cît am învăţat arta de a guverna, nu i-am petrecut nici dormind, nici pierzînd vremea; şi oricine ar trebui să fie dornic de a se sluji de cineva care şi-a cîştigat experienţa pe cheltuiala altuia” (Machiavelli, în faimoasa epistolă destinată lui Francesco Vettori, datată 10 decembrie 1513).

După o chibzuință care l-a determinat să-și schimbe opțiunea inițială, își va dărui tratatul, autentic manual al dobîndirii și păstrării puterii, lui Lorenzo, fiul lui Piero deˈ Medici; în dedicaţia oficială, îi mărturisește dorinţa sa arzătoare ca acesta să dobîndească gloria pe care i-ar fi hărăzit-o destinul. Chiar dacă fostul secretar al Republicii se va fi înşelat, iar „măreţia” profețită tînărului Lorenzo deˈ Medici nu va fi fost decît o dezamăgire a vremurilor, efortul intelectual al lui Niccòlo Machiavelli nu este mai puţin valoros și excepțional.

Vasta experienţă lucrativă, precum şi studiul asiduu al istoriei antice, au facilitat redactarea acestei nemuritoare opere de către fostul funcţionar public care tînjea să-şi slujească iarăşi Florenţa, cu acelaşi admirabil devotament. Cele douăzeci şi şase de capitole ale Principelui constituie o sumă de recomandări privind conduita și deciziile, determinate de împrejurări, şi însuşirile necesare cîrmuitorului ideal.

Machiavelli a zugrăvit portretul conducătorului demn de acest statut, pe care l-a înzestrat cu virtù, forţa individului care-i permite să conştientizeze oportunitatea unei acţiuni, şi cu fortuna, excepționala capacitate de a stăpîni soarta supusă hazardului. Pe parcursul celor optzeci de pagini (cîte numără cartea), florentinul face apel la lecţiile unor strălucite figuri contemporane cu persoana sa, precum monarhul francez Ludovic al XII-lea, Ferdinand de Aragon, regele spaniol, pontiful Iulius al II-lea, ducele milanez Francesco Sforza, Cesare Borgia, dar şi la exemplele unor iluștri antici ca Hieron din Siracuza sau Agatocle Sicilianul.

Modelul omului de stat ambiţios, abil şi energic, în accepțiunea filozofului florentin, îl reprezintă Cesare Borgia, fiul papei Alexandru al VI-lea (1492-1503). Machiavelli, care l-a cunoscut şi observat cu scrupulozitate în calitate de însărcinat special al Signoriei (guvernul florentin) în 1502 și 1503, i-a purtat acestuia o admiraţie nestinsă de evenimente și istoria viitoare. În clipele chinuitoare în care a aşternut pe hîrtie tratatul său despre arta de a conduce, imaginea lui Borgia – ucis într-un asalt pe tărîm spaniol în 1507 – redevenise vie.

Ducele Cesare Borgia instaurase în Romagnia bunăstarea şi dreptatea, fiind respectat şi apreciat pentru hotărîrea şi înțelepciunea sa. „Era generos și săritor la nevoile mulțimii. Nenumărate ajutoare au fost împărțite în cei cîțiva ani ai stăpînirii lui. Știa că trebuie respectate obiceiurile și particularitățile fiecărei regiuni în parte. El le respectă cu sfințenie (…). Aprecia devotamentul de orișiunde venea și către orișicine era îndreptat. Sub porunca lui, toate vexațiunile vechilor tirani încetară. Nu se mai confiscau averi, nu se mai fabricau procese de trădare, nu se mai exilau cei bogați, pentru a fi despoiați de bunuri (…). Romagnia, sub administrația lui, a trăit în liniște și fericire” (Christian G. Ciomac).

Cîrmuirea fermă, dar justă, precum şi virtuţile pe care le poseda fascinantul fiu al papei Borgia, l-au determinat pe florentin să-l considere „cel ales de Dumnezeu pentru a mîntui Italia” și pentru a instaura o nouă ordine. Epopeea lui Cesare a fost indisolubil legată de sprijinul puternicului pontifice care i-a fost tată, iar soarta i-a întors spatele după moartea părintelui. Odată cu prăbușirea-i fatală, Cesare Borgia, cel perceput drept făuritorul unificării italiene, a intrat în mit. Și a devenit, potrivit lui Machiavelli, un exemplu pentru posteritate.

Scriitorul florentin se va înflăcăra din nou, la mai bine de zece ani distanță de la sfîrșitul politic al lui Cesare Borgia, văzînd în tînărul Lorenzo deˈ Medici profilul noului izbăvitor și unificator. Și, pentru că lecțiile trecutului pot fi revelatoare, i-a oferit acestuia paradigma ducelui de Romagnia, relevînd trăsăturile și acțiunile mărețe ale lui Cesare Borgia, cel care „edificase din nimic statul papal, în condiții mult mai dificile, cu posibilități mult mai restrînse decît ale Medicilor” (Valeriu Marcu).

Niccòlo Machiavelli a vizat să-şi pună întreaga cunoaştere şi experienţă la dispoziţia principelui care va înfăptui unitatea Italiei. A atribuit politicii o etică sui-generis, fundamentată după canoane distincte, care nu trebuie confundate cu normele morale ale vieţii în societate. Machiavelli a pledat pentru o delimitare netă a politicii de imperativele morale convenţionale. Atît timp cît o faptă este utilă binelui public şi serveşte interesului naţional, aceasta nu ar trebui evaluată conform regulilor conduitei acceptate într-o societate, într-o anumită epocă.

Infamul dicton „scopul scuză mijloacele” i-a fost atribuit inexact filozofului florentin. Această formulă devenită proverb nu este prezentă efectiv în niciuna dintre scrierile lui Machiavelli. Concepția sa particulară, care considera morala convenţională drept un instrument pentru edificarea și consolidarea statului, a fost răstălmăcită, dînd naştere unei noțiuni la fel de celebre şi cu un înţeles la fel de depreciativ – „machiavellismul”.

În mentalul colectiv, „scopul scuză mijloacele” şi „machiavellismul” sunt aproape sinonime. Cvasi-totalitatea acțiunilor politicienilor lipsiţi de scrupule, corupţi şi ahtiaţi după putere, este asimilată machiavellismului. „Păcatul” de care, însă, se face „vinovat” întemeietorul teoriei politice moderne este, paradoxal, tocmai stilul franc şi direct cu care înfățișează conduita unui principe, precum şi învăţăturile și pildele pentru o guvernare eficientă, în slujba colectivităţii.

Întregul tratat despre arta cîrmuirii este pledoaria unui erudit care îşi iubea pămîntul natal şi care aspira la unificarea cetăţilor italiene într-un stat puternic şi centralizat. Ceea ce defăimătorii şi ignoranţii consideră machiavellism este, de fapt, un realism nu de puţine ori cinic şi aspru, însă, categoric, însufleţit de un ardent patriotism.

În ultimul capitol al Principelui, este sintetizat preceptul dominant al cărţii. Intitulat evocator „Îndemn spre a uni şi a elibera Italia din mîinile barbarilor”, Machiavelli afirmă că au fost create condiţiile necesare apariţiei principelui unificator. Apelul direct către ilustra familie Medici, de a înfăptui acest înalt deziderat, este grăitor. Identificarea acestui prilej favorabil este în sine o chemare la acţiune, condiţionată, însă, de cunoaşterea şi imitarea exemplelor din trecutul recent (Cesare Borgia – „acel cineva care părea a aduce o rază de speranță, dar pe care, în momentul cel mai înalt al acțiunilor lui, soarta l-a respins”) şi Antichitate. Rolul familiei stăpînitoare la Florenţa şi Roma era astfel de importanţă istorică. Noile legi și orînduiri, dar și armata proprie, sunt inseparabile de persoana „izbăvitorului”, cel care avea misiunea de a dezrobi Italia şi de a acţiona pentru unificarea și înălțarea patriei.

La finalul capitolului și al cărții, Machiavelli reproduce, în stil emfatic, cîteva versuri expresive din Canzona lui Petrarca: „Virtutea, împotriva furiei ce-a-ncins urgia,/Va prinde armele! Și lupta, ca de soartă,/Scurtă va fi, căci vrednicia/În italicele inimi încă nu e moartă.”

Dacă pragmatismul şi franchețea sa brutală au fost sluţite şi interpretate în fel și chip, aspirația lui Niccolò Machiavelli pentru o Italie unificată este limpede şi nu ar trebui supusă unor tălmăciri defăimătoare. Acest spirit renascentist chinuit de năzuinţa naţională impune solemnitate şi considerație.

 

* Publicat pe www.rostonline.ro, revizuit, cu modificări și adăugiri.

** Titlul iniţial al Principelui. Cartea a fost publicată pentru prima dată în 1532, la cinci ani după moartea lui Machiavelli.

 

 

Articole recente