Reformatorul Savonarola. Sau despre himere în politică (II)

Home / Media / Reformatorul Savonarola. Sau despre himere în politică (II)

Atitudinea profetică a lui Girolamo Savonarola exercita o atracție extraordinară, iar predicile sale despre iminența urgiei divine abătute asupra păcătoșilor tulburau și fascinau, în aceeași măsură. Tăcerea impusă călugărului de către Alexandru al VI-lea, din ce în ce mai puțin tolerant față de discursul anti-pontifical al acestuia, a fost menținută până în clipa în care Senioria (guvernul florentin) i-a permis reluarea cuvântărilor. Abilul ocupant al Tronului Sfântului Petru a acceptat aceasta, cu condiția desfacerii alianței cu Franța.

Carnavalul organizat la Florența în 1496, caracterizat de procesiuni și cântece religioase, a reprezentat o nouă mărturie a popularității lui Savonarola și a pasiunii cvasi-mistice pe care o inspira adepților săi. „Aceasta era lucrarea Domnului”, repetau tinerii care identificau în Savonarola și în reforma sa calea către salvarea Florenței și a întregii Italii.

Izolaționismul Florenței, care rezista presiunilor de a adera la Liga Sfântă, și comportamentul nesupus al călugărului de la San Marco l-au determinat pe papă să tranșeze chestiunea florentină. După fiascoul expediției italiene a împăratului german Maximilian, din toamna anului 1496, Alexandru al VI-lea a propus înființarea unei congregații toscano-romane, care ar fi șubrezit independența lui Savonarola și l-ar fi readus sub controlul absolut al Sfântului Scaun. Prin actul oficial emis la 7 noiembrie 1496, a fost instituită pedeapsa excomunicării tuturor călugărilor și clericilor care se opuneau noii congregații. Decizia papei era îndreptată împotriva starețului de la San Marco, aflat într-o postură din ce în ce mai dificilă. Refuzul său, deloc surprinzător pentru Suveranul Pontif, a fost urmat de o nouă tentativă de a-l aduce sub ascultarea strictă a Vaticanului. Propunerea de a îmbrăca haina purpură de cardinal a fost întâmpinată cu același răspuns. „Nu caut glorie pământească! Este suficient, Doamne, că Ți-ai vărsat sângele prin dragostea pe care mi-ai arătat-o. Nu vreau nicio pălărie sau mitră; nu-mi doresc decât ceea ce Tu, Doamne, le-ai dat sfinților Tăi – moarte. Dă-mi o pălărie roșie de sânge; aceasta este dorința mea”, au fost cuvintele adresate de către dominican delegatului pontifical.

Aparenta trezire a Florenței la o viață curată, fără vicii și corupție, era încurajatoare pentru Savonarola și adepții săi puritani. Influența sa politică se menținea la un nivel ridicat, de vreme ce majoritatea în Marele Consiliu aparținea partizanilor săi fanatici, piagnoni.

Retorica împotriva degenerării aparatului administrativ de la Vatican a căpătat dimensiuni sinistre odată cu înălțarea Rugului Deșertăciunilor, în februarie 1497. „Soldații” devotați ai călugărului, responsabili cu suprimarea tuturor cauzelor materiale ale căderii în păcat, au străbătut cartierele florentine, au smuls și au aruncat în foc toate obiectele considerate dăunătoare. Cărți, tablouri, articole vestimentare și cosmetice, bijuterii au fost arse în focul ridicat în Piața Senioriei, ca simbol al depravării și al vicierii moravurilor în societatea florentină. Aceste măsuri extreme au reprezentat doar vârful aisbergului unui regim care căpăta trăsături samavolnice. Revoluția spirituală care cuprindea interzicerea jocurilor și a cărților considerate imorale era „incompletă” în absența delațiunii și a terorii sufletești. Între părinți și copii, între rude și apropiați s-au instalat suspiciunea și ura, pe care puritanii călugărului le-au exploatat violent. Sistemul al cărui centru îl reprezenta persoana lui Girolamo Savonarola devenise despotic și abuziv. „Tratamentul moral prescris de Savonarola și adepții săi era ca un leac nedorit pentru o boală incertă” (Miles J. Unger).

Pe măsura amplificării curentului de opinie opus tiraniei instituite de starețul de la San Marco, papa Alexandru al VI-lea decide excomunicarea acestuia, pretextul invocat fiind refuzul său perseverent de a se alătura congregației subordonate Romei. Sătul de răzvrătirea călugărului și de invectivele proferate la adresa persoanei sale, pontiful a adoptat această hotărâre severă în mai 1497.

Excomunicarea lui Girolamo Savonarola este fundamentală pentru a înțelege atitudinea societății florentine față de traiectoria sistemului a cărei figură exponențială era. Sentința pontificală a produs o transformare profundă în mentalul colectiv, cetățenii fiind din ce în ce mai puțin dispuși să acorde girul lor unor fanatici care-și pierduseră simțul realității. Spiritele deja inflamate au cunoscut o altă latură a personalității lui Savonarola odată cu conjurația organizată de Piero de Medici, care viza din nou stăpânirea Florenței. Complotiștii, în rândul cărora se regăseau personalități locale de vază, au fost judecați sumar, condamnați la moarte și executați, interzicându-li-se dreptul fundamental la recurs. Paradoxal, călugărul dominican a fost unul dintre cei mai aprigi susținători ai legii care permitea contestarea unei hotărâri judecătorești; lipsa sa de reacție față de prohibirea unui drept esențial l-a discreditat în ochii multor contemporani.

Aflat într-o situație critică, excomunicat din rândul creștinilor catolici, Savonarola a încercat să îngroape securea războiului cu Vaticanul, rugând o iertare care nu avea să mai vină. „Mă prostern încă o dată la picioarele Voastre (n.n. – ale papei), implorându-Vă să ascultați strigătul meu de durere și să nu permiteți să fiu atât de mult timp îndepărtat din sânul Bisericii”, solicita patetic călugărul dominican. Clemența pontificală era condiționată de aderarea Florenței la coaliția anti-franceză, exigență față de care Savonarola a rămas inflexibil.

În februarie 1498, călugărul și-a reluat predicile din amvon, lansând acuze severe la adresa Vicarului lui Hristos. Toleranța lui Alexandru nu era nelimitată. „Dacă am accepta asemenea lucruri (n.n. – predicile agresive la adresa Sfântului Scaun), ar însemna disoluția autorității apostolice”, ar fi precizat papa, potrivit documentelor vremii.

„Proba focului” a constituit începutul sfârșitului pentru reformatorul dominican. La 25 martie 1498, călugărul Francesco di Puglia, franciscan, îl provocă pe Savonarola să demonstreze autenticitatea doctrinei și a profețiilor sale, parcurgând împreună un tunel prin foc, proces de sorginte medievală. Această judecată, considerată divină de către unii contemporani, însă dezavuată de către Sfântul Scaun, a fost acceptată de către tabăra dominicană, prin călugărul Domenico da Pescia. Savonarola era conștient că această „probă” a credinței sale avea un potențial de risc major, însă, pentru a nu se compromite în ochii cetățenilor, a consimțit în favoarea organizării acesteia.

În data de 7 aprilie, o mare de oameni curioși și nerăbdători, a aglomerat Piața Senioriei din Florența, pentru a asista la un spectacol și la un miracol, deopotrivă. Neînțelegerile privind procedura și un potop strașnic au zădărnicit desfășurarea bizarei ceremonii, iar anularea de facto a acesteia a stârnit iritarea mulțimii. Indignarea a fost generală, iar deziluzia provocată de Savonarola și adepții săi a lăsat urme de neșters. Popularitatea predicatorului se prăbușise brusc, iar opoziția sa din Seniorie devenise extrem de vocală.

Florentinii, insultați și mânioși, au luat cu asalt mănăstirea San Marco și l-au arestat în 8 aprilie pe cel care, cu numai câteva zile înainte, era privit ca un izbăvitor și trimis al lui Dumnezeu. Admirația și încrederea acordată de locuitorii Florenței au fost înlocuite cu repulsie și pofta de răzbunare. Procesul care a urmat și schingiuirile interminabile pe care le-a îndurat i-au smuls confesiunile privind natura „mincinoasă” a predicilor sale, aceste mărturisiri îndepărtându-i până și ultimii susținători. Idealul unei societăți morale și virtuoase propovăduit de către Girolamo Savonarola se prăbușise precum un castel din cărți de joc.

Sentința autorităților florentine nu a fost o surpriză. Condamnarea la moarte a fost pe placul Vaticanului; comisia desemnată de papa Alexandru, formată dintr-un general dominican și guvernatorul Romei, l-a acuzat, la rândul ei, de comportament eretic și schismatic, dar tentativele de a afla numele partizanilor din rândul curiei au fost sortite eșecului. La 23 mai 1498, Girolamo Savonarola și doi dintre cei mai apropiați adepți ai săi au fost executați prin spânzurare, trupurile lor arse pe rug, iar cenușa aruncată în râul Arno.

Această figură tragică a Florenței Renașterii a fost animată de o ardoare infinită pentru reînnoirea societății pe temelii creștine, propagând dreptatea și cinstea ca valori absolute. Puritanul care visase la remodelarea spiritului uman, elogiat și urmat ca un Apostol, a avut o slăbiciune care i-a decis, în cele din urmă, soarta. Pentru a înțelege și stăpâni arta cârmuirii, nu este suficientă popularitatea în rândul cetățenilor. Politica este o artă, dar și o știință, iar Savonarola nu i-a priceput în profunzime raționamentele. O lipsă acută de clarviziune politică a influențat acțiunile celui care predica dreptatea și libertatea desăvârșită, însă a practicat o cenzură cumplită și a încurajat denunțul propriilor părinți de către copii. Lichidarea unei oligarhii și înființarea unor instituții democratice erau necesare, însă nu și suficiente, revoluției spirituale propagate de către starețul de la San Marco. Zelul și viziunile apocaliptice nu suplineau traiului comod și fericit pe care și-l dorea fiecare florentin.

Savonarola a stâlcit noțiunea de „democrație”, căruia nu i-a pătruns înțelesul etimologic decât pe jumătate. Proclamându-l pe Iisus drept Regele Florenței, o măsură populistă, însă fără efect practic, călugărul a demonstrat incoerența propriei orânduiri statale. Girolamo Savonarola a fost un om politic, chiar dacă nu a râvnit și nu a deținut o anumită calitate oficială. Simțul politic i-a lipsit cu desăvârșire, iar obiectivele regimului său nu au fost decât niște iluzii înșelătoare. Ignorând realitățile socio-umane, Savonarola a fost prizonierul fatalității care nu l-a cruțat.

 

Bibliografie selectivă:

  1. Fred BERENCE, Renașterea italiană, vol. I, traducere de Maria Carpov, editura Meridiane, București, 1969.
  2. Marcel BRION, Machiavelli – Geniu și destin, traducere de George Miciacio, editura Artemis, București, 2001.
  3. Ivan CLOULAS, Familia Borgia, traducere de Antonia Kacso și Filofteia Iscru, editura Artemis, București, 2007.
  4. Mandell CREIGHTON, A History of The Papacy from The Great Schism to the Sack of Rome, vol. IV, London: Longman, Green and Co., 1923.
  5. Miles J. UNGER, Machiavelli. O biografie, traducere de Ioana Panaitescu, Cristina Dogaru, Iulia Meghișan și Diana-Mădălina Ivan, editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

Autor: Dragoș Moldoveanu

http://www.rostonline.ro/2014/01/reformatorul-savonarola-sau-despre-himere-politica-ii/

Articole recente